Cum poti fi atat de rau incat sa nu-ti pese? Cum poti fi ata de crud incat sa-mi dai sperante si apoi sa dispari odata cu ele? Cum pot fi atat de rea incat sa te condamn sa-mi asisti tristetea si vesnica-mi dezamagire? Cum pot fi atat de cruda incat sa vreau doar sa iau un pic din buna ta dispozitie si sa fug cu ea?
Pe masura ce trece timpul imi pierd tot mai mult speranta si disperarea creste odata cu scurgerea lui. Stiu ca mereu fac greseli, greseala dupa greseala, nu stiu de ce, sunt prea impulsiva si nerabdatoare. Ma invinovatesc pentru toate astea, iar tu esti doar un simplu martor la tot ce se intampla cu mine. Poate e doar stilul meu de a exagera lucrurile, de a le creste importanta peste masura cand nu este defapt cazul. Dar cred ca te-am speriat si ca nu iti poti explica in niciun fel schimbarile mele bruste de atitudine. Tu n-ai facut nimic gresit, doar ca purtarea ta atat de relaxata si de naturala ma descurajeaza. Nu-mi place faptul ca te admir, imi place mai mult sentimentul acela de mila pe care l-as putea simti pentru tine, insa nu gasesc niciun motiv plauzibil ca sa te deplang. As vrea sa te ajut, dar simt ca nu ai nevoie, sa fac si eu ceva pentru tine, daca tot as iti cer atat de mult, dar simt ca nu am ce.
Vrei sa schimbam rolurile macar pentru o zi, sa vedem cum merge? Sa ma admiri tu, iar eu sa te deplang pe tine, sunt convinsa ca m-as si simti minunat. Dar tu?
Cum ai putea sa intelegi tu ceva, cand nici macar eu nu inteleg nimic?
